Nu ştiu cum e în alte oraşe acum, dar în Bucureştiul meu scump şi iubit, de câteva săptămâni se observă nişte baricade din zăpadă create între trotuare şi străzi.
Ne-am împrietenit cu ele, ne salutăm la fiecare ieşire din casă, suntem atât de obişnuiti deja, încât nici nu le mai observăm spectaculoasele avantaje!
Iată-le:
- maşinile nu mai pot fi parcate pe trotuar, deci putem merge în sfârşit aproape civilizat;
- oamenii nu mai sar în faţa maşinilor decât pe la treceri de pietoni, semafoare sau oriunde cineva a făcut o potecă pe unde se presupune că e sigur să trecem, că dacă alţii au făcut-o înainte, putem şi noi, nu?
- în serile în care exagerăm cu băuturica şi ne facem griji că poate ne împiedicăm şi ne spargem dinţii, iată, în sfârşit, putem respira usuraţi căci şansele de a cădea pe ceva moale au crescut considerabil!
- dacă avem un gunoi în mână, gen o pungă de fornetti cu care abia ne-am umplut maţele de obezi în devenire sau consolidare, ori o ciungă saturată de nicotină, o putem arunca liniştiţi în aceste baricade pentru că noi ştim că într-o zi nenea gunoierul va veni să cureţe aici, înainte ori după topire, ce mai contează…
- când suntem indispuşi şi nici măcar mărirea de salariu de 1% nu ne mai facem să râdem, putem totuşi admira păpuşelele pe tocuri mari mari care se străduiesc să găsească o cale de a escalada aceşti munţi îngheţaţi. Ele se duc totuşi la birou, ori şcoală, ori grădiniţă şi trebuie să îşi păstreze prestanţa chiar şi la -20 de grade. Prostia rezistă pe orice vreme!
- oamenii străzii pot face tuneluri secrete ca să se ascundă de autorităţi; autorităţi care îi caută ca să observe dacă au murit. Dacă nu, se mai întorc o dată, şi încă o dată şi tot aşa 
- dacă mai ninge de vreo două ori, poate se înalţă atât de mult baricadele încât să se creeze adevărate labirinturi; astfel, le-am elimina pe cele din jocurile virtuale şi în sfârşit am avea ocazia perfectă să alergăm după oameni cu cuţitul de bucătărie pentru puncte bonus, iar ştiriştii ar fi şi ei în culmea fericirii, da, ce distracţie, ce audienţă!
Îi propun în încheiere viceprimarului Bucureştiului, stimatul Victor Iovici, care declara zilele trecute la televizor că este scump să muţi zăpada de pe străzi pentru că implică nişte costuri uriaşe având în vedere că această zăpadă este poluată şi nu poate fi depozitată oriunde, deci cu alte cuvinte mai bine aşteptăm să se topească, şi astfel se evaporă şi poluarea, să facă pe dracu-n patru şi să transmită următorul mesaj tuturor, dar tuturor politicienilor din România (care s-o simţi, bravo lui):
Prostimea (da, aşa se spunea pe vremuri poporului) solicită cu ardoare ca cei care au maşini mai scumpe de 15.000 de euro să le vândă, să îşi cumpere unele mai ieftine, că oricât de şmecheră este maşina, tot impotenţi şi curve rămân. După această operaţiune, să pună diferenţa de bani într-un cont comun pe care dacă nu se găseşte vreun voluntar să îl deschidă, o fac eu cu plăcere. După ce se vor fi strâns cel puţin 10 milioane de euro din maşinile lor de căcănari ahtiaţi după putere şi bani, şi sigur se vor strânge sumele astea, căci patria mamă are, nu-i aşa, zeci de mii de fruntaşi dornici să-i facă un bine, atunci vom plăti noi facturile remorcilor, lopeţilor, muncitorilor şi manipulării corespunzătoare a zăpezii ucigaşe!
În caz contrar, aştept ca domnul viceprimar, împreună cu primarii de sector, prefectul, viceprefectul, preşedintele ţării, opoziţia, stânga, dreapta, mijlocul şi dosul să se autosesizeze, autodenunţe şi autoîncarcereze până nu ne trezim noi de tot din somnul ignoranţei şi le înfrumuseţăm viaţa cum ştim noi mai bine…
Îl leg bine la spate pe sub glugă. Pun bocancii de iarnă (mda, m-am încălţat la final cu toate hainele pe mine) şi în sfârşit îmi trag mănuşile mocăneşti peste mâinile şi aşa reci de la circulaţia proastă. Îmi atârn geanta de poştaş, fac o cruce, ies afară. Fulgii mă lovesc drept în ochi. Înjur prin fular. Las capul cât mai în jos şi încep călătoria celor 6 staţii de tramvai până la muncă, tramvai care a refuzat acum 3 săptămâni să mai circule pe traseul meu din motive ratb-iste. Trotuarele sunt virgine. Le-o trag cu draci. Calc apăsat zăpada cu genunchii ridicaţi ca la şcoală. Parcă în sfârşit, soldatul insuflat de tatăl militar iese acum la iveală. Secreţia nazală apoasă (adică mucii) se loveşte de fular şi o ia înapoi. Respir calculat: un, doi, trei, un doi, un, doi, trei, un, doi, ca să nu obosesc prea repede. Un câine se mârâie la mine pentru că îşi face căcâţa în virgina mea albă. Sar cu groază baricada de zăpadă îngheţată şi ajung în stradă. De fapt străduţă acum, fiind îngustată din patru în două benzi din cauza nămeţilor. Picioarele îmi alunecă aproape sub maşinile de care în sfârşit îmi este milă, behăie şi se îneacă în stratul gros de pe carosabil. La 10 metri de câine simt că e sigură situaţia şi sar iar baricada. Îmi intră zăpadă pe sub blugi, o simt până în oase. Ridic privirea din când în când ca să văd oamenii din faţă, uneori mă dau eu, alteori îmi fac ei loc pe aleea de 30 cm făcută înainte de alţii ca noi. Bogdaproste. La staţia 5 de tramvai simt că nu mai pot. Fularul e ud în dreptul nasului şi al gurii, iar pe corp simt picături de transpiraţie luând-o la vale. Mă ia dracu’ azi. Ridic privirea şi văd un ţigan venind pe aceeaşi alee. Are un fes de fotbalist, trening albastru sidef, ciorapi peste pantaloni şi adidaşi. Se uită la mine în timp ce îmi face loc, mă uit şi eu la el ca să văd ce vrea. Îmi strigă în urmă:
Comentarii recente